Adi m-a rugat sa scriu cateva impresii de proaspata mamica si sa le pun pe blog. De fapt ma gandeam sa fac asta chiar inainte de nastere… dar nu am mai facut-o atunci… nu stiu de ce.. cred ca nu am avut inspiratia necesara sau poate pentru ca ultimele saptamani de sarcina au fost destul de obositoare, rareori relaxante… nu dormeam noaptea din cauza arsurilor gastrice si a vezicii tot mai mici :-) iar ziua nici atat din cauza picioarelor umflate si a caldurii de afara care nu ma lasau sa ies din casa. Oricum, eram foarte constienta de tot ce urma sa se intample, de schimbarile care vor veni in viata noastra! Ma documentasem, citisem nesfarsite articole, carti, fusesem la cursuri de puericultura, ma consultasem cu toate prietenele despre toate etapele sarcinii, a nasterii, a’ trimestrului 4′ etc… nu era zi sa nu mai aflu cate ceva.

Si asa am plecat catre spital pe 21 iulie, plina de incredere ca sunt pregatita sa devin mama.

S-a hotarat sa fac cezariana pentru ca bebe era mult prea mare pentru capacitatile mele fizice…desi imi doream sa nasc natural de teama unei operatii si mai ales a recuperarii de dupa. Mi-am ascultat doctorul si am avut incredere ca nu greseste, ca nu are niciun interes in a promova cezariana. In cele din urma s-a dovedit ca n-am gresit, nici eu, nici el. La ultima ecografie bebe avea 4,300kg iar la nastere a avut 4,700kg :-).

Pe cat de pregatita ma simteam inainte sa nasc, pe atat de nepregatita m-am simtit apoi si in prima luna dupa ce am nascut.

Cezariana asa cum banuiam avea sa fie simpla. Am asistat vrand nevrand la toata operatia cu ajutorul oglinzilor din tavan. Momentul in care Andrei s-a nascut m-a lasat inmarmurita. Am simtit cele mai frumoase emotii din viata mea! Cand mi l-au adus sa-l pup, imediat dupa ce l-au curatat, aveam un nod in gat si plangeam de fericire ..din cauza asta efectiv n-am reusit sa-mi tugui buzele pentru un pupic :)). Ni s-au atins fetele si l-am simtit cald pentru cateva secunde pretioase :). Poate ca doar o alta mama poate intelege exact ce spun! Operatia nu a durat foarte mult si daca altcineva nu ar fi privit in oglinzi la ce face doctorul acolo, eu am facut-o fara nicio emotie, ma simteam in alta dimensiune, priveam ca la un film…interesant de altfel, nimic nu mai conta, eu nu mai contam, eram fericita ca era sanatos, eram implinita ca am vazut produsul finit dintre mine si Marius :).

Cezariana in sine a fost partea cea mai usoara si cum banuiam mi-a fost foarte greu imediat dupa operatie. Durerile pe care le-am simtit intre reprizele de calmante au fost cumplite. Nu le doresc nimanui si daca ar fi posibil nu mi le mai doresc vreodata! Asta poate pentru ca modul in care simt eu durerea si felul cum ma recuperez eu sunt diferite. Am stat de vorba cu mai multe mame care au avut cezariana si pentru ele nu a fost asa. Dupa 24 de ore de terapie intensiva, trecute atat de greu, am ajuns cu greu pe picioarele mele in salon unde mi l-au adus pe Andrei. Orele acelea isi pusesera amprenta pe mine, eram satula sa simt durere, nu mai stiam de mine si ma frustra ca nu-mi puteam hrani copilul, ca atunci cand mi-a fost pus la san nu aveam nimic de oferit, ca nu ma puteam misca si ocupa eu de el, vedeam totul in negru si nu m-am putut bucura de acel moment al revederii. Regret acum, dar constientizez ca nu as fi putut fi altfel.

Pana la urma ceea ce am descoperit pe propria piele a fost ca nimeni si nimic nu te poate pregati sa devii parinte, indiferent cat de mult te documentezi, la cate cursuri mergi, teoria ramane teorie.

Cu toate ca recuperarea fizica a durat cam o saptamana la mine, ajutorul pe care l-am gasit in Marius a fost de nepretuit. Am un sot minunat, care ne-a ingrijit pe amandoi fara repros si continua sa o faca. Desi i-a fost si lui greu in primele zile, a facut sa para totul usor si bineinteles amuzant :).

Cat despre partea practica… de a avea in grija un copil mic… imi este aprope imposibil sa descriu corect cum te poate face sa te simti.

Pe de o parte ma simteam neputincioasa si coplesita de responsabilitate, de faptul ca un bebelus, bebelusul meu mult asteptat, depinde in totalitate de noi, de mine; nervoasa ca nu reuseam sa ii ofer lapte, ca nu am, ca nu am destul, ca nu e hranitor etc, iritata ca nu ma puteam misca liber atat din cauza operatiei dar si din cauza bebelului… el era vinovat pentru lipsa somnului, pentru lipsa timpului meu… pe de alta parte ma simteam mandra ca am reusit sa fac un om mic si perfect si pe zi ce trecea il indrageam tot mai mult. La atatea emotii contradictorii si atatia hormoni, la felul cum iti este dat peste cap tot corpul in cateva zile mi-am zis la toate astea: oh my God… sunt total nepregatita!! M-am panicat, m-am deprimat dar cu rabdare si sprijin mi-am revenit. Incetul cu incetul s-au mai linistit apele, de la o zi la alta s-au mai rezolvat problemele.. si cu alaptarea si cu managementul timpului :), si cu ce trebuie facut si ce nu trebuie facut celui mic… am prins incredere ca ceea ce fac e bine, ca ceea ce am simtit negativ sau pozitiv e normal si ca pot fi ‘mama’. Ce cuvant mare! Cat de mult inseamna acum!

Am prins incredere si stiu ca, desi azi nu sunt deloc pregatita pentru ce va urma maine, voi face tot posibilul sa il protejez si sa incerc sa ii ofer tot ce are nevoie.

O prietena mi-a spus: “nu-ti iubesti copilul din prima zi ca o nebuna. Ca in orice relatie inveti sa iubesti pe zi ce trece tot mai mult, iti cladesti o relatie cu el si el cu tine. Si desi la inceput cel mic iti ia tot timpul trebuie sa inveti sa te bucuri chiar si de acele momente.” Si ce bine a spus-o! Asta simt cu Andrei, pe zi ce trece il privesc si ma indragostesc tot mai mult de el! Imi este drag cum se intinde cand se trezeste, cum miroase, cum casca cu gurita lui micuta… cum imi zambeste la 4 dimineata cand ii schimb scutecul :). Imi place cand il vad pe umarul lui Marius cu falcutele lui, calm, linistit cum este el mereu la tati in brate. Imi place cand avem noi doi momentul magic, cand ma priveste, prins la san, direct in ochi si ma vad in ochii lui si vad ca eu sunt toata lumea lui. Te iubeste mama, pui drag!